In Blog

 

O mână de oameni pricepuți de la Google au făcut un studiu ca să vadă ce determină performanța unei echipe. Pe locul 1 a ieșit o caracteristică, numită de ei Psychological Safety: măsura în care oamenii au curaj să își spună deschis pararea, fără să se simtă criticați de ceilalți.

Nu vreau să mă justific pentru momentele în care aleg să tac și nici pentru momentele în care emit judecăți gratuite. Suntem adulți și este responsabilitatea noastră acum să schimbăm lucrurile. Cred însă că de generații bune ducem o moștenire grea. Ducem durere și rușine pentru îndrăzneala de a zice, amintiri mai degrabă neplăcute pentru momentele de curaj, frică și umilință acasă, la școală, la muncă, pe terenul de sport sau în sala elegantă a instrumentelor muzicale. Și am învățat să învățam pe de rost, să nu ridicăm mâna decât atunci când știm, să ne uităm în pământ când cineva pune o întrebare, să le zicem părinților ce vor să audă, să căutăm să avem cât mai puțin roșu în lucrări și cât mai puține păreri personale.

În 17 ani de școală, nota 10 venea când scriam la teză comentariul exact așa cum ni-l dictase doamna profesoară, când rezolvam problemele la fizică și la matematică așa cum au fost făcute în clasa, când scriam la examene, în facultate, ca în carte.

Adult m-am trezit că am în mine o voce timidă care are o părere a ei. E o voce inocentă, neexersată, care tremură des și are nevoie de timp și răbdare. Vorbește cu calm, modestie și blândețe. Ciudat este că de multe ori, vocea asta nici nu apucă să fie criticată de ceilalți. Nu e lăsată să vorbească de o altă voce, tot din mine, mult mai familiară și mai puternică. Este vocea aceea care parcă îmi pândește greșelile ca să îmi arate că ea are dreptate, care mă ceartă și se hrănește din durerea mea. Și stau uneori și mă întreb cine a lăsat-o să crească așa de mult, cine a hrănit-o an de an, cum să o pun pe mute acasă, la muncă, seara la culcare?

Nu știu cum sunt oamenii la Google, dar cred că armonia într-o echipă vine în momentele în care suntem dispuși să auzim vocea noastră timidă și vocile îngâtuite ale colegilor și oamenilor din jur, când avem răbdare cu ei și cu noi, când ignorăm egoul care țipă acolo înăuntru și facem loc ascultării. Când ne luăm timp să zicem lucruri fără sens la început, când avem curaj să fim imperfecți, când managerul își exprimă vulnerabilitatea, când ne întoarcem la cei ce eram înainte să ni se zică cum să fim. Și poate că nu o să fim în trendul oamenilor super Agile, dar cred că o să fim mai buni cu noi și cu ceilalți și mai puțin singuri. Iar vocile acestea critice țipă de prea multe generații în noi, la noi, ca să mai poată schimba lumea. E vremea celorlalte, e șansa lor.