In Blog

Suntem 28 de oameni din Trend inscrisi la maratonul din 14 octombrie! Pentru o companie cu mii de angajati, nu e un numar mare. Pentru noi insa, 28 inseamna 62% din firma, iar inscrierile nu s-au incheiat inca…

Facem adesea lucruri impreuna in timpul liber – iesim la o terasa, facem un gratar, dansam, un weekend la mare sau la munte etc. Ne distram, ne relaxam, in general in grupuri mai mici: 2-3 dintre noi, plus familiile si prietenii. Inscrierea aceasta la maraton este, insa, ceva aparte: in primul rând grupul nu mai este deloc mic (28 participam, iar ceilalti au promis ca vin sa ne sustina), iar in al doilea rând nu mai este despre distractie, ci despre efort sustinut.

“Ce v-a apucat?” – aceasta a fost intrebarea unei prietene atunci când i-am povestit cu entuziasm si mândrie ce colegi sportivi am. Intrebarea m-a intrigat, pentru ca, pâna atunci, nu mi se paruse nimic iesit din comun si am inceput sa caut un raspuns.

Am inceput prin a incerca sa inteleg cu adevarat ce inseamna angajamentul de participare pentru fiecare dintre noi si ce efort presupune. Primul lucru pe care l-am remarcat este ca nu suntem toti ceea ce unii ar numi “genul sportiv”: o mica parte dintre noi a mai participat la competitii sportive in ultimul an, altii fac sport dar nu intr-o maniera organizata, aproximativ un sfert sunt sportivi ocazionali, in timp ce alt sfert n-au in mod normal nicio relatie cu sportul. Cantitatea de efort necesara pentru a incheia cu succes probele alese este deci variabila… iar pentru cei mai noi in domeniu este destul de mare. Al doilea lucru pe care l-am observat a fost acela ca nu exista nicio recompensa materiala pentru participarea la acest maraton… Pe scurt, avem 28 de oameni care muncesc mult sa reuseasca, iar daca vor reusi nu vor primi niciun ban… Am spus astfel “adio” teoriei de motivare prin recompensa financiara… Deci, ce ne-a apucat? De ce ar accepta cineva asta?

“V-a inscris compania?”, “E obligatoriu sa mergeti?” – sunt alte doua intrebari care mi-au fost adresate in diverse circumstante in care m-am mândrit cu echipa. Hai sa vedem… Inscrierile au inceput sa se faca intr-o dupa-amiaza de iulie dupa cum urmeaza: pe grupul

intern de Facebook, o colega pasionata de alergare a postat un anunt prin care isi cauta colegi de stafeta. Vreo ora nu s-a petrecut nimic. Pe la doua, un alt coleg a vazut anuntul si a inceput sa caute voluntari prin birou. Intr-o ora ajunsesem deja la trei stafete si continuau sa vina, iar alti colegi se inscriau sa alerge singuri un maraton sau semimaraton. Peste câteva saptamâni, au inceput sa apara si cei care voiau la cursa populara. Rezumând – inscrierea a fost voluntara, fara presiune, fara amenintari…

Intrebarea a devenit deci si mai complicata: “Ce-i face pe 28 de adulti seriosi si destul de ocupati, nu toti sportivi, sa ia decizia de a depune un efort sustinut de pregatire pentru a termina o cursa pentru care nu vor fi platiti, tinând cont si de faptul ca nu i-a constrâns nimeni?”

Am inceput sa intreb prin birou: “Auzi? Tu de ce te-ai inscris sa alergi?” Am primit diferite categorii de raspunsuri. Una dintre ele – la care ma asteptam cumva – a fost cea a raspunsurilor de tipul: “Pur si simplu imi place sa alerg!”. Aici s-au inscris câtiva colegi cu experienta in competitii de acest gen. Sunt cei motivati de pasiunea lor pentru sportul in sine. Sunt cei care alearga o ora, uitând de timp, cufundându-se in activitatea lor si bucurându-se de miscare.

O alta categorie evidenta este formata din cei care au spus “Alerg pentru sanatate.”, “Vreau sa slabesc.” sau “Am nevoie sa revin in forma.” Era de asteptat ca motivatia pentru o astfel de activitate sa fie pentru multi grija pentru bunastarea fizica personala.

O a treia categorie a fost cea cu replici de genul “E un pretext sa fiu singur cu mine sa ma gândesc.”, “Stiai ca atunci când alergi in creierul tau se elibereaza endorfine?” sau “Imi place ca ascult muzica in timp ce alerg.” Pentru ei alergarea este o metoda de evadare si regasire in acelasi timp – un exercitiu de eliberare de stres si pastrare a echilibrului.

„Vreau sa arat ca pot.” este si ea o categorie de raspunsuri – motivatia de a câstiga aprecierea celorlalti. Este diferita de “Vreau sa-mi dovedesc ca pot.” – oamenii care si-au propus sa-si depaseasca o limita si, in proces, sa se cunoasca pe sine, propriile puncte tari si slabe, capacitatea de efort, rezilienta… Un raspuns interesant primit aici a fost “Am un pitic mic in creier care imi spune ca nu pot. Vreau sa-l fac sa taca.”

Ultimele doua categorii de raspunsuri mi s-au parut, insa, foarte interesante. Prima este cea a raspunsurilor “Am vazut ca s-au inscris ceilalti si am vrut sa fiu si eu cu ei.” si “Daca ei pot, eu de ce nu as putea.” Motivatia lor pentru efort este dorinta de a fi intr-un grup si isi câstiga increderea fiind inspirati de colegi. A doua categorie este cea acelor care au zis “Alergam impreuna. Ne pregatim impreuna. Nu prea ma pricep la asta, dar voi primi suport si voi invata sa ma descurc.” sau “Am vazut ca mai aveau nevoie de un om. Nu puteam sa-i

las la greu.” Este categoria celor motivati de ideea de a reusi ca echipa, care au incredere in forta lor ca grup si in dorinta celor mai buni de a-i invata pe ceilalti.

Uitându-ma la toate cele de mai sus, raspunsul la intrebarea “Ce v-a apucat?” ucide teoria “carrot and stick”, la fel si ideea motivatiei financiare. In schimb, aduce la lumina impactul mediului asupra motivatiei personale: (1) vrem sa fim apreciati de cei din jur si atunci facem lucrurile pe care acestia le apreciaza; (2) cei din jur ne inspira prin eforturile lor; (3) suportul primit sau dorinta de a oferi sprijin ne dau aripi. In plus, intr-un mediu in care oamenii pun pret pe ideea de a-ti trai potentialul, oamenii (1) fac lucrurile cu pasiune; (2) isi cauta si lucreaza la a-si pastra echilibrul fizic si psihic, cauta activ bucuria reala; si (3) isi identifica si depasesc limitele prin ceea ce fac.

Traind aceasta experienta a inscrierii si pregatirilor pentru maraton as spune ca, daca ar fi ca mâine sa formez o echipa pentru a muta muntii, pentru a fi sigura ca oamenii sunt motivati sa faca acest lucru, m-as preocupa de mediul pe care il creez. Un mediu caracterizat de growth mindset si preocupare reala fata de bunastarea oamenilor aduce mai mult decât orice promisiune de promovare sau bani.

Eu sunt dintre cei cu putine sanse de a scoate un timp bun. Alerg pentru a nu lasa echipa fara un om. Ma antrenez pentru a rezista 10 km. Stiu ca depind de ei, iar ei depind de mine. Pâna sa incep pregatirile, nu mai alergasem nici macar doi pasi de cinci ani.

Asa ca, va rog, sa-mi tineti pumnii.